it happens in cluj.

Purtând eu o prietenă foarte dragă prin Clujul aproape natal, în cursul ultimelor zile, mi-am zis să înşfac una dintre revistuţele ocazionale, zise de timp liber - că deh, să aflăm şi noi ce restaurant indian mai face delivery-uri pe la casele oamenilor. Booon. Răsfoind deci paginile sus-numitei publicaţii, dau peste o frumuseţe de spaţiu publicitar, c-o Sharon Stone din vremuri demult apuse (în plină splendoare a instinctelor primare), făcând de zor reclamă la un salon de epilare definitivă.

Toate bune şi frumoase, până la ortografie şi punctuaţie, carele ... fură. Probabil traduse dintr-un click cu vreun progrămel de duzină, fără neam de diacritice sau atenţie. Ceea ce, fără alte comentarii, a generat următoarele noi expresii, de le-am legat cu entuziasm de vocabularul meu:

- "Tratamentul de fotoepilare (...) este temporar total, iar apoi este definitiv si partial";
Asta, conform legilor fizice, chimice şi psihedelice, cum şi pe unde o fi venind?

- "(...) dar clearence-ul pielii de par nu va fi niciodata 100%";
Ca să nu mai lungim vorba şi să înjur şi eu ca o domnişoară adevărată, ce pielea parului?!

- "(...) are un alt ciclu de crestere a firului de par decat mustata sau gambele" -
Bineînţeles.
... şi-aşa.

Iar pentru că rezultatele echipelor sportive locale contează, precum şi dând ele bine la sivi, aflăm despre "rugby-istii" de la CS Universitatea Cluj, cum că se calificară degrabă în sferturi (şi atât), în ciuda declaraţiei "(...) asta ne-a dat un putin peste cap". Probabil, întru consolidarea relaţiilor cu fraţii noştri. Care ar trebui să dea şi ei pe la Cluj.

Notă: Lipsa diacriticelor e de la ei.

învăţăm să numărăm.

În primul rând, nici un Hamlet. Că banii ăştia se încăpăţânează să nu dospească/procreeze sub nici o altminteri modalitate; aşadar, aştept propuneri de reveluri încă de pe-acum, fiindcă varianta Anglia a picat în bot. Too late, too late.

În al doilea, şi deocamdată cel din urmă, rând, ar trebui sa scrijelesc mai des, mai mult, mai parfumat?! Mai bine n-o dau în reclame, totuşi, şi recunosc c-am cam (liric de-a dreptul) uitat să mă exprim în limba-mi maternă, obişnuită fiind cu post-its diverse în alte circumstanţe şi pentru alt soi de public-ţintă. Dar deriv, deviez şi denaturez dintr-un foc. Ideea era să-mi vină o idee; şi-atunci, să te ţii. Nu, nu zburăm. Nu încă.

zămârci.

Credeam că lumea, oamenii, chiar prietenii, nu îşi vor aduce aminte de mine. Că nimeni nu mă va găsi amuzantă, că nimeni nu are o părere care să conteze, că nimeni nu are o impresie fixă sau mobilă, o impresie şi atât.

M-am înşelat. Am avut plăcerea şi surpriza de a afla contrariul cu o seară în urmă, şi nu pot spune că nu m-a făcut să mă simt ... semnificând ceva. Lăsând urme, şi nu de labă în zăpadă. Asta din partea unora pe care îi înfundasem într-un colţ destul de obscur de suflet, pentru a nu mă melancoliza din nou. Din partea unuia pe care încă, într-un fel, mi-l trebuie. Că aşa-i vorba prin Ardeal.